Editorial x 2

E o muzică pe care cuvintele pe hârtie ar distruge-o, reducând-o la tăcere. E o muzică ce iese din suflet prin chitară, pian, emoţii invocând o stare generală de agitaţie. Şi-aş vrea să rămân aici, pentru totdeauna ascultând la nesfârşit aceiaşi melodie, al cărei ritm se schimbă de fiecare dată, cu fiecare generaţie. Ştiu sigur că mie îmi va fi dor, dar îmi e teamă că nimănui de mine.

Anca.

Sfinţii Petru şi Pavel au rămas singurii liniştiţi, nemişcaţi. Se privesc unul pe altul şi par să nu observe agitaţia din liceu. Lângă ei e un ‘du-te- vino’, urcă scări, coboară scări, scrie afişe, corectează piese, planifică dansul, repetă cântecul, spală podeaua, aranjează florile, repetă…

Dudul e mai galben azi- toamna i-a surâs. Cerul e albastru curat- noroc sau întâmplare? Şi, cu toate pregătirile, chitara se aude în continuare, muzica pluteşte şi mângâie piatra rece, pereţii cu model, intrarea bibliotecii. Cântă când lumea se scufundă. La fel ca pe Titanic.

S-a oprit, interpretul a plecat. Ferestrele rotunde au rămas nemângâiate, daaar… o melodie vioaie de pian evadează din sala de festivităţi şi urcă până la mine, prin aerul încărcat de emoţii. Îi privesc pe toţi de sus- dar doar la propriu. Îi spionez. Şi cuvintele mi se par insuficiente pentru a descrie începutul amiezii. Ele vor avea un sens doar pentru mine şi pentru alţi martori ai carnavalului. O să mă opresc.

Alexa.